Asocierea vinului cu mâncarea poate fi destul de complexă. În funcție de școala pe care o urmezi, există mai multe moduri de a face pairing-ul „corect”.
Poți merge pe decalogul francezilor, care spune că un vin alb se servește înaintea unuia roșu, un vin tânăr înaintea unuia învechit și tot așa. Sau poți adopta abordarea italienilor, conform căreia un vin dintr-o anumită regiune se combină cel mai bine cu preparate din aceeași zonă—existând, practic, un vin potrivit pentru fiecare moment din viață.
Mai există și ideea, devenită aproape regulă, că vinul merge perfect cu brânzeturile (deși sunt destui care contestă asta).
Adevărul? Niciuna dintre aceste abordări nu este greșită. Dar niciuna nu este un adevăr absolut.
Mult timp am spus că vinul se alege în funcție de preferințele gustative ale fiecăruia—și încă cred asta. Însă, în ultima vreme, am început să simt că aceste metode nu aduc întotdeauna satisfacție deplină consumatorului și nici nu fac întotdeauna dreptate vinului.
Pentru că vinul, în esența lui, este mai mult decât reguli.
Este o formă de conexiune.
Dincolo de reguli
Am urmărit recent un serial coreean despre mâncare, în care aromele și complexitatea unui preparat îl transportau pe degustător într-o altă lume—un univers paralel al simțurilor. Mi-a amintit de filmul Mistress of Spices, unde condimentele au personalitate, daruri și puteri care le fac unice.
Și inevitabil, m-am gândit la vin.
La felul în care, în ultima perioadă, am început să îl recomand.
Deși, din obișnuință, am ținut cont ani de zile de regulile învățate (și nu sunt puțini—vinul face parte din viața mea de peste 14 ani), în ultimele luni m-am bazat tot mai mult pe intuiție. Pe ceea ce am descoperit studiind biodinamismul. Pe ceea ce simt despre omul din fața mea.
Am început să recomand vinuri nu doar în funcție de preparat, ci în funcție de persoană. De ceea ce sufletul ei are nevoie în acel moment.
Vinul ca experiență interioară
Așa cum mâncarea ar trebui să hrănească atât trupul, cât și sufletul, cred că și vinul ar trebui să aducă plăcere ambelor—fără să încețoșeze mintea.
Sunt vinuri pe care am început să le evit. Vinuri grele, care amorțesc simțurile—exact ca unele mâncăruri. Chiar dacă sunt medaliate.
Studiul biodinamismului m-a făcut mai sensibilă la lumea din jur și la oameni. M-a învățat să mă conectez mai profund și să „citesc” dincolo de aparențe. Iar asta mi-a permis să recomand vinuri care nu doar încântă simțurile, ci oferă și o anumită claritate interioară.
„In vino veritas”… dar ce înseamnă, de fapt?
Expresia in vino veritas vine dintr-o epocă în care, cu cât te îmbătai mai tare, cu atât deveneai mai sincer.
Dar dacă ar însemna mai mult de atât?
Dacă vinul ar putea să-ți arate unde te minți singur? Sau să te ajute să te reconectezi cu natura—cu pământul, cu soarele, cu tine?
După ce am recomandat zeci de vinuri bazându-mă pe intuiție și pe această „citire” a celui care urma să le bea, pot spune ca rezultatele au fost constant foarte bune.
Am făcut pairing-uri perfecte între om și vin.
Un fel de… petitorie. Doar că nu între oameni, ci între oameni și vin.
O altă abordare
E nevoie de muncă interioară constantă (pe lângă cunoașterea vinurilor) pentru a face asta. Dar, odată ce descoperi că există mai mult decât regulile clasice, devine greu să te întorci la ele.
Așa că data viitoare când alegi un vin pentru cineva, încearcă altceva.
Întreabă-te:
- Ce tip de vin i s-ar potrivi ca energie?
- Ce ar avea nevoie să simtă?
- Ce ar completa momentul—un vin jucăuș, savuros, meditativ?
Pare empiric? Este.
Dar, sincer, e mai simplu decât să citești zeci de recenzii similare despre vinuri care, în final, nu fac decât să te încurce și mai tare.
Iar despre preț… nu, nu este un indicator sigur al calității.
Uneori e mai ușor să alegi după nivelul de zahăr—mai ales că vinurile demidulci și dulci sunt mai puține. Dar când vine vorba de vinuri seci… acolo începe adevărata provocare. Pentru că sunt prea multe. Și atunci, poate că nu regula te va salva. Ci intuiția.
