Am citit recent un articol din The Economist care spunea că vinul nu se mai consumă pentru că oamenii sunt mai singuratici.
Interesantă ipoteză.
Dar, dacă mă uit la lumea vinului din România, mi se pare aproape ironic.
Acum câțiva ani, când lucram în vânzări, aveam câteva regiuni la 500–700 km distanță de Galați. Ajungeam acolo cu informațiile culese de pe internet și cu multă curiozitate.
Intram într-o cramă și, la un moment dat, în timpul discuției, întrebam simplu:
— „La crama X se mai produce vin?”
— „Nu știu.”
— „Mai sunt alte crame prin zonă?”
— „Nu știu.”
Și eu veneam de la 500 km distanță. Ei erau la 5–10 km unii de alții. Am repetat conversația asta în mai multe locuri. Aproape identică.
Nu cerusem secrete de stat. Nu întrebasem despre volume sau despre produse… Întrebam doar dacă vecinul mai produce vin.
E greu de crezut că nu știau.
Și, dacă nu voiau să spună, ar fi fost mult mai elegant un: „Nu pot discuta despre asta.”
Dar acel „nu știu” repetat m-a pus pe gânduri. Pentru că, sincer, mi se pare răutate sau dezinteres total să mă întrebi pe mine — care vin din capătul celălalt al țării — dacă vecinul tău mai produce vin. Și acum îmi vine greu să cred că ei nu știau… deși prea mulți au avut aceeași placă. Ori e o cultură în zonă, ori principiul „îmi văd de ograda mea și atât” e prea puternic… Voi ce credeți?
Singurătatea din industrie
Ne mirăm că vinul nu se vinde. Dar cum să se vândă într-o industrie în care producătorii:
– nu se cunosc
– nu comunică
– nu colaborează
– nu își construiesc o identitate comună?
Concurența nu înseamnă izolare. Înseamnă poziționare. E sănătos să-ți cunoști competiția.
E matur să-ți înțelegi piața. E strategic să construiești o regiune, nu doar un brand.
În multe țări, cramele din aceeași zonă își trimit turiștii una alteia. Își construiesc împreună reputația. Înțeleg că, dacă regiunea câștigă, câștigă toți. La noi, uneori pare că fiecare își face gardul mai înalt.
Și apoi dăm vina pe stat
La târgurile internaționale de vin, aceeași „prietenie” între producători devine vizibilă.
Și, aproape reflex, apare explicația:
„Statul nu face.”
„Statul nu susține.”
„Statul nu promovează.”
Statul poate avea multe lipsuri. Dar cultura colaborării nu o poate impune prin lege.
Asta vine din maturitate.
Poate vinul nu se mai bea pentru că nu mai știm să fim împreună
Poate articolul din The Economist are dreptate — dar nu doar la nivel de consumatori.
Poate singurătatea e și în industrie.
O singurătate care a dus la multă răutate, la ego-uri și măsurători de bărbăție cu „ea” pe la spate, căci pe masă 1–2 au curaj să o pună…
Și ne plângem mult… mult prea mult.
Un brand de țară începe să se contureze abia când toți participanții se cunosc măcar între ei și au trecut la cooperare, în primul rând, și apoi la competiție. Căci, până iese producătorul de vin român din bula lui, piața românească a fost deja invadată de vinuri spaniole, chiliene, italienești, la prețuri competitive și cu o calitate nu știu dacă mai bună, dar mai aproape de gustul consumatorului…
Ca vinul să unească oamenii, trebuie ca și cei care îl fac să știe să stea la aceeași masă.
Altfel, rămânem fiecare cu vinul nostru. Și cu tăcerea noastră.
