De când a apărut comunicatul de presă de la conferința organizată de ADAR săptămâna trecută, încerc să-mi readuc neuronii acasă după un mic „atac”.
Îmi amintesc cum, în 2019, când am intrat în lumea antreprenorială, ca orice tânăr motivat, m-am apucat să fac cercetare de piață. Să văd cum stau lucrurile în industria vinului. Știți voi, toate acele etape care, chipurile, te împiedică să treci la acțiune, dar pe care e bine să le parcurgi dacă nu vrei ca ceea ce faci să pară venit de pe altă planetă.
Atunci am descoperit marile probleme ale industriei. Din păcate le descopăr și astăzi. În aceeași formă. Se revizuiesc permanent, dar nimic nu se schimbă…
Lipsa educației consumatorului.
Bietul consumator… pe lângă faptul că îi vrem banii, îi mai cerem și să se educe ca să consume vin. Ideal ar fi să vină deja format, cu gusturi rafinate și cu portofelul pregătit.
Vinul nefiscalizat, estimat la aproximativ 50% din producția internă.
Pentru că, nu-i așa, fiecare orășean are un unchi la țară care face vin în gospodărie și îi mai dă nepotului câte doi litri pe săptămână. Recunosc, l-am certat pe tata când am citit asta. Cum își permite să facă 100 de litri de vin acasă și să destabilizeze piața? Faptul că dă bani pe struguri nu contează. Nu asta este important. Aveți dreptate.
Adaosurile foarte mari în restaurante, uneori de până la 300%.
Aici, sincer, încep să înțeleg frustrarea. Dacă știu că o sticlă costă 35 de lei în supermarket, îmi va fi greu să plătesc 150 de lei la restaurant. Dublu — poate.
Și mai e ceva: uneori (de cele mai multe ori), dacă trebuie să dau 250 de lei pe o sticlă (în restaurant), aleg un vin italian sau spaniol sau moldovenesc. Nu din lipsă de patriotism, ci din dorința de echilibru. Multe vinuri românești sunt atât de extractive încât transformă o cină relaxată într-un mic exercițiu de rezistență fizică. Structura e impresionantă, dar pică greu… mă scuzați din nou…vorbim aici doar despre bani!
Se vorbește mult despre sustenabilitate economică. Perfect legitim. Toți avem nevoie de ea.
Dar când vine vorba despre „experiențe autentice de degustare”, lucrurile devin brusc poetice și vagi. Eu credeam că orice degustare este autentică, pentru că depinde de moment, loc, stare și gradul nostru de prezență. Dar probabil autenticitatea are și ea strategia ei de marketing.
În ultima vreme aud tot mai des că „vinul nu mai este doar un produs, ci devine o experiență”.
Interesant concept.
Probabil că timp de mii de ani oamenii au băut vin strict ca să-și umezească gâtul, iar experiența a apărut abia recent, odată cu prezentările PowerPoint și cu noile trenduri de marketing.
În același timp, crește interesul pentru vinurile low-alcohol și no-alcohol, semn că lumea începe să-și regândească relația cu consumul.
Poate că, înainte să reinventăm discursul despre experiență, ar fi util să ne întrebăm dacă mai înțelegem cu adevărat contextul în care consumatorul modern alege să bea — sau să nu mai bea — vin.
Mi-ar fi plăcut să aud și despre faptul că sănătatea a devenit o preocupare majoră pentru generațiile tinere, iar consumul de alcool este reevaluat.
În bula mea (iertați-mă), acesta este un motiv real pentru scăderea consumului de vin.
Nu am auzit producători de vodcă plângându-se că oamenii preferă cocktailurile în loc de shot-uri. Poate vinul e mai complex. Dar cocktailul e mai ușor de băut și mai prietenos cu conversația.
Se invocă și transparența în practici comerciale.
Poate ar trebui să începem, mai simplu, cu bun-simțul. Îmi amintesc o excursie organizată la trei crame într-o singură zi. La prima oprire, din exces de entuziasm, gazda ne-a oferit zece vinuri la degustare… la ora 10 dimineața. Mai aveam încă două crame de vizitat. Fair-play? Colaborare? Concept interesant.
În același timp, pare tot mai acceptabil să ne criticăm concurența pe social media sau chiar să o reclamăm direct autorităților, înainte de a încerca o conversație normală.
Dar, hei, consumul de vin scade, banii sunt mai puțini și nervii mai mulți. Iar o industrie care se prezintă drept sofisticată și educată își permite, uneori, reflexe destul de… mahala.
Sincer, mă așteptam ca în acest comunicat de presă să apară și ceva nou. O direcție. O idee.
Un slogan coerent.
Îmi amintesc cum, la un târg internațional, sloganul standului României era: „Da, România face vin.”Neuronii mei au făcut atunci un nou atac. Am decis totuși să tac.
Pentru că, în Franța sau în Noua Zeelandă, am fost întrebată de nenumărate ori dacă în România chiar se face vin și dacă avem vii.
În același timp, acasă ne bucurăm că suntem al 13-lea producător mondial și al 6-lea european. Realitățile coexistă liniștit.
Mi-ar fi plăcut să se discute și despre faptul că uneori este mai ieftin să vizitezi crame o săptămână în Toscana sau Portugalia decât să faci un weekend vitivinicol în Dealul Mare.Nu e anti-reclamă. E doar o comparație.
Felicitări celor care au obținut medalii la Concours Mondial de Bruxelles.
Dar rămâne întrebarea: ce facem cu ele mai departe, în afară de postări festive?
Da, avem crame moderne, tehnologii impresionante și investiții consistente. Noroc cu Fondurile Europene!
Ar fi chiar culmea să nu iasă și vinuri bune din toată povestea asta.
Francezii sunt uneori ușor invidioși pe partea tehnică. Noi încă încercăm să înțelegem partea de percepție.
Socializarea, totuși, nu e o problemă în România. Încă ne place să ieșim, să bem vin, să ne vedem cu prietenii. Așa că, dragă The Economist, realitatea locală e puțin mai nuanțată.
Nu am participat la conferință. Comunicatul se găsește online. Eu, între timp, încerc să-mi îngrijesc neuronii.
Pentru că uneori am impresia că industria asta …este prinsă într-un cerc foarte confortabil de vorbe.
În 2019 îmi doream să contribui la construirea unui brand de țară pentru turismul vitivinicol.
În 2022 speram măcar să o facă altcineva.
Astăzi mă surprind explorând cocktailuri și alegând mai des vinuri internaționale.
Nu din lipsă de atașament. Ci dintr-un soi de luciditate obosită.
Iar dacă vinul românesc chiar vrea să devină o experiență, poate primul pas ar fi să iasă din propria bulă.
